Astăzi într-o discuție profesională, am fost numită frustrată, insinuându-se că cer anumite lucruri profesionale pentru că am frustrări. Și persoana a insistat… revenind cu a ei constatare.
Sau poate este doar un tic verbal pentru că l-am mai auzit și în alte contexte des folosit.
Între timp, între cele 2 rostiri, am analizat pe interior speța… am concluzionat că acțiunea mea ar putea fi mai degrabă catalogată ca exigență (dacă așa se numește când îi ceri unui profesionist – care într-un anumit context îți raportează ție – să-și facă treaba pentru care este plătit), apoi am putut glumi: ”accept diagnosticul doar dacă ai studii de specialitate, altfel nu, o consider jignire”.
De regulă nu sunt pe fază, mai degrabă mă lasă mută excesul de zel în a pune etichete (care ar fi de preferat să rămână în dulap) și tupeul. Nu prea am școala vieții și nici spatele asigurat, deci nu mă pun cu baieții răi / fetele rele (aka influenți) că mi-e frică să nu mi-o iau.
De data asta am avut replică, fapt ce este un mare progres pentru mine 🙂
Să fie și rezultatul cursului de Comunicare de criză al lui Valeriu Nicolae la care am participat în primăvara aceasta?! Șanse mari că da.
Btw, vine din nou la Timișoara în 4 și 5 octombrie cu acest curs și cu cel de Comunicare în leadership.
Recomand cu mare încredere.
Și da, doamnă dragă, acum din frustrare scriu… m-ai diagnosticat bine, te poți lăsa de proiecte și apuca de psihologie :)) Da, da, înțep – meritul zodiei 🙂
Aleg forma aceasta în loc să-ți fac o reclamație.