Astăzi m-am trezit dis-de-dimineață și mi-am pus alarma pentru ceva ce nu mai făcusem de peste 23 de ani: să merg pe terenul de baschet.
Ultima oară am jucat în facultate. Iar înainte de asta… timp de șapte ani, din a-ntâia până în a 7-a, deci eram convinsă că mai știu a ține mingea în mână 🙂 Și am știut; se pare că e ca mersul pe bicicletă…
Așa că m-am trezit cu bucuria aceea pe care nu știu s-o descriu; aș putea încerca, dar nu despre asta e postarea.
Peste noapte plouase. Terenul era ud. Am așteptat să iasă soarele și să se mai usuce bălțile, le-am mai ocolit, le-am mai ”împins mai încolo” și ne-am jucat. Am făcut câteva aruncări libere, m-am bucurat de senzația mingii în mâini, de sunetul ei pe asfalt și de amintiri. Mi-am mai dat seama că încheieturile și coatele au și ele ceva de zis, dar temporar nu le-am ascultat :))
La un moment dat, două echipe au început să joace.
Spectator, am observat… când un anumit jucător intra pe teren, nivelul ambelor echipe părea să crească. Parcă întreaga dinamică se schimba.
A urmat o discuție pe margine despre sport, despre fotbal, despre ideea că atunci când o echipă foarte bună joacă împotriva uneia mai slabe, echipa bună nu mai performează la adevăratul ei potențial, iar echipa mai slabă joacă peste nivelul ei obișnuit; concluzie pe care dealtfel o auzim frecvent cum că cel slab îl trage în jos pe cel bun, iar cel bun îl ridică pe cel slab, concluzie care e destul de la-ndemână și care a devenit aproape un clișeu și pentru că e frecventă, este cu risc de a fi considerată validă.
Am rămas însă cu gândul la această idee.
Ajunsă acasă, cu o cafea în față, am mai concluzionat din nou: nu unul îi face celuilalt ceva. Nu cel bun transferă performanță și nici cel slab nu transferă mediocritate.
Se întâmplă altceva.
Lângă cel bun, cel slab își dă voie să își manifeste strălucirea.
Devine mai atent. Mai prezent. Mai implicat. Mai curajos. Accesează resurse care erau deja în el, dar pe care nu le folosea în mod constant.
Iar lângă cel slab, cel bun își dă voie ”să se împiedice”.
Poate să se relaxeze prea mult. Poate să nu mai fie la fel de concentrat. Poate să nu mai fie provocat să dea tot ce are mai bun.
Nu pentru că cineva îl trage în jos.
Ci pentru că acel context îi permite să manifeste o altă parte din el.
Oamenii din jurul nostru ne fac nici mai buni, nici mai slabi.
Ei creează contexte.
Iar în aceste contexte ies la suprafață aspecte diferite din ceea ce suntem deja.
Unii scot la lumină disciplina din noi.
Alții scot la lumină comoditatea.
Unii ne invită să ne depășim limitele.
Alții ne invită să ne relaxăm vigilența.
Dar ceea ce apare era deja acolo.
Poate de aceea întâlnirile dintre oameni sunt atât de valoroase. Pentru că fiecare devine, conștient sau nu, o oglindă în care celălalt poate vedea ceva despre sine.
Iar gândul de astăzi, de pe terenul de baschet, este unul pe care și legea reflexiei îl punctează: oamenii nu creează în noi ceea ce nu există, ei doar fac vizibil ceea ce aștepta să fie manifestat și ceea ce există deja.
